Lovitura de stat din 30 decembrie 1947 - 3 ianuarie 1948


În perioada 30 decembrie 1947 - 3 ianuarie 1948 s-au întâmplat, pe neașteptate, mai multe evenimente importante, dar nefaste pentru România:

Regele Mihai I nu a dorit să abdice (și nici să părăsească Țara), dar a fost silit să semneze un act de abdicare, pentru a salva viețile a 1100 de tineri pe care guvernul comunist îi arestase ilegal, cu doi ani înainte. Evenimentele s-au desfășurat fără aprobarea națiunii române, într-o țară ocupată militar, și pot fi calificate, fără teamă de a greși, drept o acțiune teroristă plănuită și impusă din exterior.

După normele legale acceptate internațional, obținerea semnăturii prin forță și încălcarea flagrantă a Constituției - presupusa abdicare și proclamarea republicii s-au produs fără respectarea regulilor democratice impuse de legea aflată în vigoare, printr-o fraudă parlamentară masivă - fac aceste acte nule de drept.

Lovitura de stat dată de comuniști nu a încheiat parcursul Monarhiei românești, activitatea Familiei Regale pentru o Românie liberă continuând atât în timpul exilului forțat, cât și după revenirea în Țară (pentru Rege și Regină, reîntoarcerea a fost posibilă abia în 1997).

Iată detalii:

Situația dinaintea loviturii de stat

La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, România s-a găsit în tabăra țărilor învinse. În ciuda actului curajos al Regelui Mihai de la 23 August 1944 (schimbarea taberelor în război), care a salvat ce se mai putea salva din situația militară și politică și a scurtat războiul european cu șase luni, România a fost abandonată de țările din Vest la mila Uniunii Sovietice comuniste, conduse de Stalin. Într-o țară ocupată militar de imensa Armată Roșie, regimul comunist din România a fost impus treptat de ruși, primul guvern comunist fiind impus Regelui, de către reprezentantul Moscovei, la 6 martie 1945. În ciuda eforturilor Regelui Mihai de a menține ordinea constituțională democratică și libertatea dată de Constituția din 29 martie 1923 (care fusese repusă în vigoare după 23 August), ilegalitățile, abuzurile și teroarea comunistă au devenit din ce în ce mai grave. În 1947, după alegerile masiv fasificate din anul precedent, tânărul Rege Mihai I, izolat și lipsit de putere politică reală, rămăsese singura speranță a Românilor și ultimul obstacol în calea instalării complete a „nopții” dictaturii comuniste.

30 decembrie 1947, dimineața: smulgerea semnăturii regale pe actul de abdicare

Momentul loviturii de stat a fost ales cu grijă de comuniști, care cunoșteau prea bine imensa popularitate de care se bucura Regele. Ei au pus în mișcare planul Moscovei pe 30 decembrie 1947, între Crăciun și Anul Nou, când atenția publicului era distrasă de sărbători, iar Parlamentul (redus la o singură Cameră, Adunarea Deputaților) se afla în vacanță, deputații fiind plecați în teritoriu.

Cu o seară înainte, pe 29 decembrie, Familia Regală se găsea la Sinaia. Încălcând protocolul regal și bunele maniere, Primul Ministru comunist Petru Groza a insistat telefonic, în trei rânduri, prin intermediul Mareșalului Palatului, Dimitrie Negel, ca Suveranul să vină a doua zi dimineață în București, pentru a-i acorda o audiență. Motivul invocat a fost acela al discutării „unei probleme importante de familie”. Cum, cu ceva timp în urmă, Suveranul ceruse acordul Guvernului pentru a se căsători, iar cererea îi fusese refuzată, Regele a presupus că discuția de a doua zi avea să aibă acest subiect. El a venit în București, însoțit de Regina-mamă Elena, în dimineața zilei de 30 decembrie, într-un automobil condus de el însuși.

Abdicarea silită a Regelui Mihai I s-a produs printr-un act de forță și șantaj, vădit ilegitim. Palatul Elisabeta, reședința regală de lângă Arcul de Triumf, fusese înconjurat de militari români comunizați, ce trecuseră de partea ocupanților, Garda Regală fiind înlăturată. De asemenea, liniile telefonice ale Palatului fuseseră tăiate, iar Armata Roșie amplasase o baterie de tunuri îndreptată spre Palat și mișca blindate pe străzi, pentru înspăimântarea populației - care nu știa ce se întâmplă. Izolat în clădire împreună cu numai două persoane (mama sa și secretarul personal Mircea Ionnițiu), Regele nu a avut ieșire din capcana ce-i fusese întinsă. În jurul orei 10:00 dimineața, la Palat au sosit Primul Ministru Petru Groza și, neinvitat, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ministrul Comerțului. Discuția a fost începută de Groza, care l-a anunțat pe Regele Mihai că „a venit momentul unui divorț amiabil între Monarhie și națiune” (o formulare care sugera că guvernul comunist e gata să înceapă o „târguială” cu Regele). La refuzul hotărât și repetat al Suveranului de a abdica fără a se respecta formele legale prevăzute de Constituție (care presupuneau o adunare a Parlamentului și un vot decisiv de două treimi, aproape imposibil de obținut), cei doi comuniști au anunțat că așteaptă o rezolvare rapidă a situației, la ordinul Moscovei - tonul devenind amenințător. După repetate refuzuri, consultări private cu Ionnițiu și constatându-și izolarea, Regele a fost silit să semneze actul de abdicare gata redactat ce i-a fost prezentat. Pentru a obține semnătura regală pe acest act, cei doi nu s-au mulțumit să-l amenințe indirect pe Regele Mihai asupra propriei vieți (Primul Ministru Groza venise în audiență înarmat cu un revolver și însoțit de un oaspete nepoftit, Dej). Ei i-au pus în față și șantajul împușcării a 1100 de studenți - care fuseseră arestați ilegal cu doi ani înainte, la marea manifestație anticomunistă și promonarhistă din 8 Noiembrie 1945 (prima „mineriadă” din istoria României) și se aflau în închisori. Tânărul Rege nu a avut altă alternativă decât să semneze, înțelegând că nu ar putea purta răspunderea morală a lichidării atâtor colegi de generație și că propria sa moarte ar însemna sfârșitul Monarhiei în România, adică exact obiectivul dorit de comuniști (el nefiind căsătorit și neavând moștenitori, la acea dată).

După semnarea forțată a actului de abdicare, Familia Regală a fost însoțită la Sinaia, în izolare, neavând posibilitatea să ia legătura cu nimeni.

30 decembrie 1947, seara: frauda parlamentară a abolirii Monarhiei și a proclamării republicii

În aceeași seară, comuniștii au organizat o întrunire ilegală a Parlamentului (care se afla în vacanță, pe vreme de iarnă, mulți deputați neputând fi nici măcar aduși în București), în care au înscenat abolirea Monarhiei și proclamarea republicii, fără respectarea prevederilor Constituției din 29 martie 1923, care se afla în vigoare. Nicio sesiune parlamentară extraordinară nu a fost convocată, așa cum cereau legea și practica parlamentară normală. Pentru a „constata” abdicarea Regelui, a „vota” abolirea Monarhiei și proclamarea Republicii Populare Române (RPR - o republică „democrat-roșie”, după model stalinist), comuniștii au „populat” sala Parlamentului cu un grup consistent al propriilor susținători entuziaști, care nu aveau calitatea de membri ai Camerei. Ședința, în care s-au votat, zice-se, două legi organice, a durat doar 45 de minute, fiind presărată cu ropote îndelungi de aplauze și lozinci. Întreaga fraudă parlamentară, pentru care s-a păstrat dovada în procesul-verbal de ședință, a fost prezidată de scriitorul Mihail Sadoveanu.

Populația României a fost anunțată despre evenimente după ce lovitura de stat fusese înfăptuită, fiind invitată să participe la mitingurile „de bucurie” de pe străzi, regizate cu grijă de aparatul de propagandă de inspirație sovietică. În realitate, pentru majoritatea Românilor de toate categoriile, ziua de 30 decembrie 1947 a fost o veritabilă zi de doliu, ei înțelegând clar că înlăturarea Regelui deschidea larg porțile terorii și bunului-plac comunist, neîngrădite de nicio lege.

3 ianuarie 1948: trimiterea Familiei Regale în exil forțat

Câteva zile mai târziu, pe 3 ianuarie 1948, Familia Regală (formată din tânărul Rege Mihai, Regina-mamă Elena) a fost forțată să părăsească România, pentru un exil impus, care a durat 50 de ani.

După 3 ianuarie 1948: urmările loviturii de stat în România și situația Familiei Regale în exil

Națiunea română nu a fost consultată niciodată dacă își dorește Monarhie sau republică, nici în ziua de 30 decembrie 1947, nici mai târziu, nici după Revoluția din 1989.

Situația după Revoluția din 1989 și în prezent

În 1997, guvernul Victor Ciorbea a desființat juridic decretul lui Petru Groza, prin care Regelui i se luau „cetățenia și naționalitatea [sic!] române”. Prin aceasta, s-a recunoscut faptul că, în toți cei 50 de ani ai exilului, Regele și Familia sa au fost cetățeni români, dar problema ilegalității flagrante a regimului republican nu a fost niciodată ridicată, în mod oficial, de autoritățile instalate după Revoluție.

Deși azi România se ghidează după o Constituție republicană, aprobată în condiții suspecte în 1991 (prezentată atunci publicului ca singură alternativă posibilă la Constituția ceaușistă), apoi revizuită în grabă în 2003 (din necesitatea admiterii Țării în NATO), ilegalitatea din 1947 nu poate fi trecută cu vederea. De drept, România este o Monarhie (bazată pe Constituția din 29 martie 1923), ce funcționează în prezent, prin forța împrejurărilor (de facto), sub un regim republican ilegitim.

Cei ce doresc să afle cum a fost instalată republica în România, după abdicarea forțată a Regelui și cum au fost adoptate Constituțiile Țării după 1947 sunt îndemnați să asculte cuvintele lui Alexandru Paleologu și să consulte lucrarea „Istoria constituțională a României (1859-2003)” a avocatului Eleodor Focșeneanu, ce se găsește în librării și, integral, la Google Books.


Înapoi